miercuri, 16 noiembrie 2016

Băiatul cu pijamale în dungi - John Boyne



Am citit Băiatul cu pijamale în dungi în urma unei provocări de pe grupul Prefață de carte. Recunosc, nu cred că aș fi citit-o altfel. Am fost avertizată că e șocantă, că se va lăsa cu plâns. Nu am fost chiar așa afectată, poate unde mă așteptam. Da, nu știam finalul, dar l-am ghicit, datorită avertizărilor, așa că am fost pregătita. Dacă citești cartea fără să ai habar despre ce e vorba, s-ar putea să fii șocat, într-adevăr.


Suntem în 1943, în plin război și în plină campanie de exterminare a evreilor. Bruno este fiul în vârstă de 9 ani al unui important comandat al armatei germane. Locuiește la Berlin, împreună cu părinții și sora sa, lipsit de griji și ferit de ororile războiului.


Totul se schimbă când, din cauzei serviciului tatălui său, sunt nevoiți să se mute din casa cea frumoasă, la Out With. Noua locuință e un loc obscur, lipsit de orice perspective de joacă, în mijlocul pustietății. Singurele persoane din jur sunt personalul casei și soldații. Asta, dacă nu luăm în calcul miile de oameni îmbrăcați în pijamale în dungi, aflați de partea cealaltă a gardului, pe care Bruno îi vede de la fereastra camerei sale. Oare de ce or fi toți îmbrăcați la fel? Și oare de ce stau acolo, după acel gard? Sunt atâția copii acolo, cu care ar putea să se joace... 


Bruno hotărăște să exploreze. Așa, îl întâlnește pe Schmuell, un băiețel de dincolo de gard, de aceeași vârstă cu el. Zilnic, se întâlnesc în același loc, fiecare de partea lui de gard, fiecare în lumea lui. Devin cei mai buni prieteni și plănuiesc mari aventuri împreună. Cum ar fi dacă Bruno ar reuși să se strecoare pe sub gard, să se joace și el cu miile de copii? Este așa de singur....Nu e deloc corect.


Cu 2 zile înainte ca Bruno, împreună cu mama și sora sa să se întoarcă la Berlin, cei doi prieteni plănuiesc marea aventură. Cu haine împrumutate, Bruno se strecoară pe sub gard și se pierde printre ceilalți copii...Ar putea fi ușor confundat...


Deși spusă din perspectiva unui copil, povestea reușește să îți lase un gust amar, să îți smulgă o lacrimă, să te facă să te întrebi de ce noi, oamenii, suntem atât de inumani. Stilul lejer în care este scrisă este în totală contradicție cu povestea tragică din spatele poveștii, dar tocmai ăsta este farmecul acestei cărți.



10 comentarii:

  1. Am citi cartea, am văzut filmul, ambele mi s-au părut emoționante. Poate și pentru că sunt pasionată de istorie și încerc să o descopăr prin prisma trăirilor și nu prin ceea ce ni s-a prezentat în manualele de istorie.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi-a plăcut foarte mult când am citit-o si făcând excepție de subiect, cred ca si în viața de zi cu zi se întâmplă multe lucruri rele si negative pentru ca ascundem adevarul față de copii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, așteptăm de la ei să fie sinceri, dar nu le răspundem cu aceeași sinceritate. Ar trebui să ne dea de gândit.

      Ștergere
  3. Eu recunosc ca nu sunt tentata sa citesc cartea... Nu stiu de ce, recenzia imi place, dar...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Probabil e subiectul...Nici eu nu aș fi citit-o, dacă nu ar fi fost provocarea.

      Ștergere
  4. Imi place recenzia dar parca nu e pentru mine aceasta carte :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi se pare o carte interesanta si vreau sa o citesc!

    RăspundețiȘtergere